Alergi dupa ce iti doresti si ai face orice sa se intample. Si, oricat de mult ai incerca, oricat de mult ai face si reface planuri, oricat ai cauta, gasi sau regasi solutii, lucrurile se intampla cu viteza lor pe care nu o poti controla, se intampla cand nu te mai astepti, se intampla cand ceva te face sa te simti din nou bine si atragi lucruri bune. Suna greu de inteles? Suna enigmatic? Ei bine, lucrurile o sa devina si mai interesante mai jos.
Aveti cumva idee cum este sa ai toate motivele sa stai drept, cu barbia ridicata si, totusi, sa nu fii lasat sa faci asta? Sa incerci in fiecare zi sa iti spui ca meriti sa stai drept si sa sa gaseasca unii care, de dragul de a se auzi vorbind si de a incasa bani pentru ca se aud vorbind, sa iti aseze blocuri de stanca pe umeri si pe suflet?
Aveti cumva idee cum este ca in fiecare dimineata sa te trezesti si primul gand este sa fie: “Offfff! Iar! Inca o zi!”. Aveti idee cum este ca fiecare zi incheiata sa fie o binecuvantare desi nu ai facut nimic altceva decat sa repeti “unu la unu “ ziua anterioara ca un robot desavarsit? Aveti idee cum este ca orice schimbare fata de ziua anterioara sa fie simtita ca un atac dur, sa o respingi, sa fugi de ea, sa o urasti pe ea si pe cel sau cea care o aduce?
Aveti cumva idee cum este sa petreci ore in sir controland fiecare inspiratie si fiecare expiratie fiind guvernat de o fica eterna ca daca nu o faci respiratia pur si simplu se va opri? Si cum, chiar si atunci, sa simti ca te sufoci?
Aveti idee cum este sa exersezi in fiecare dimineata un zambet in oglinda pentru ca daca nu il exersezi nu o sa il practici. Si chiar daca il practici, rezultatul va fi o grimasa diforma neinteleasa de toti din jurul tau? Aveti idee cum este ca, pentru ani buni, sa nu fii in stare sa zambesti sau sa razi de unul singur pentru ca oricum nu trebuie sa iti pui acea masca?
Aveti idee cum este sa fi guvernat de frica in fiecare secunda a vietii tale si, daca la un moment dat ai constientizat motivul fricii, in timp, aceasta sa devina una permanenta si sa nu ii mai sti cauza oricat ai cauta-o?
Aveti idee cum este sa refuzi sa ai oameni in preajma pentru ca, invariabil, stiind ce se intampla acestia sa inceapa orice conversatie cu “Esti bine?” Aveti idee cum este sa iti fie oarecum bine, de fapt nu bine ci “traibil” doar cand esti singur si sa vrei sa ai oameni in jur si in acelasi timp sa ii alungi?
Aveti idee cum este sa incerci sa explici oamenilor din jurul tau ca tu esti intr-un anume fel si sa te creada fals pentru ca orice faci, de fapt, arata ca esti altfel? Cum poti sa spui cuiva ca adori sa razi cand acea persoana nu te-a vazut niciodata razand. Aveti idee cum este sa ti se spuna sa zambesti mai des sau macar sa zambesti dar tu sa fii convins ca o faceai, chiar daca artificial?
Aveti idee cum este ca oamenii din jurul tau sa plece de langa tine nu pentru ca sunt egoisti ci pentru ca si-au pierdut speranta de a primi si ei ce isi doresc. Aveti idee cum este sa plece de langa tine si oamenii cei mai rezistenti din lume chiar daca te rugai sa mai aiba un pic de rabdare asa cum si tu ai rabdare sa mai treaca o zi, si inca o zi, si inca o zi, fara ca frica ta sa se materializeze?
Aveti idee cum este sa faci greseli fata de cei de langa tine doar pentru ca ai nevoie de ceva nou, de o distractie de la miile tale de ganduri negre? Aveti idee cum este sa traiesti fara sa traiesti? Aveti idee cum este sa traiesti viata altuia pentru ca viata ta nu a putut continua din cauza unui univers bizar si a unor oameni rai?
Aveti idee cum este sa treci prin trei terapeuti si sa cauti unul nou pentru ca ii vezi umerii prabusindu-se dupa a nu stiu cata dovada ca nu ai reusit sa faci nici macar un pas marunt spre a respira fara sa te fortezi sa o faci?
Aveti idee cum este sa te uiti cu rautate la oamenii din jurul tau care isi traiesc viata facand lucruri marunte pentru ca nu iti cunosc furtuna perfecta din suflet? Aveti idee cum este sa fii mandru ca ai reusit sa inchei o zi functionand cat de cat? Aveti idee cum este sa inventezi un cuvant la intrebarea “ce faci?” doar pentru ca nu esti bine si nu vrei sa spui “rau” pentru ca ar trebui sa explici raul si nu l-ar intelege nimeni? Si ca acest cuvant era “vertical”, pentru ca simteai ca este o imensa realizare sa fii in continuare in picioare, facand un pas dupa un pas, impleticit, nesigur si izvorat doar din incapatanarea de a nu te opri si de a nu te aseza?
Aveti idee cum este sa devii o persoana foarte rabdatoare desi erai cea mai nerabdatoare persoana pe care ai intalnit-o vreodata? Pentru ca rabdarea devine sinonima cu incapatanarea de a nu inceta sa respiri si este singura reteta de a te mai trezi inca o zi?
Aveti idee cum este sa fii mandru de “ceva”, sa vrei sa o spui, sa o spui si reactia primita sa fie in intregime opusa intrucat, in lumea publica acest “ceva” a fost acoperit de noroi, cacat si flegma?
Aveti idee cum este cand terapeutul tau iti arata ca un accident din viata ta este, probabil, vointa subconstientului tau care a hotarat ca nu mai poate si ca e vremea ca viata insasi sa inceteze?
Aveti idee cum este ca tatal vostru sa moara si in ultimele lui clipe sa fi suferit de teama ca “neadevarul” va cotropi lumea si va ucide adevarul.
Bine ati venit in a cunoaste o farama din viata mea din ultimele 1.460 de zile. 1.460 de zile in care am stiut adevarul dar eram singurul care il mai stia. 1.460 de zile in care am asteptat sa se intample odata ceea ce am invatat in copilarie, si anume ca adevarul iese intotdeauna la suprafata. 1.460 de zile in care am invatat sa traiesc cu toate cele de mai sus incat sa ma indoiesc de faptul ca am trait si altfel.
Ii compatimesc pe toti cei care au preferat senzationalul si neadevarul in locul adevarului. Ii iert pe cei care s-au lepadat de mine pentru ca le-a fost frica sa fie langa mine. Imi pare rau pentru cei pe care i-am alungat cu buna stiinta. Imi pare rau pentru cei care nu au mai avut rabdare sa stea langa mine si au plecat. Le multumesc toturor celor care (si, din pacate, nu sunt deloc multi) au stiut in fiecare secunda adevarul si nu au lasat cantitatea mare de neadevar sa le stirbeasca increderea in mine si convingerea ca sunt asa cum ma cunoscusera ei.
Ieri, cand nu mai asteptam si ma obisnuisem cu viata mea de acum (daca o pot numi viata), am primit confirmarea adevarului pe care eu il stiam. Am primit-o de la cei care s-au indoit primii si care au insamantat aceasta indoiala in mintea tuturor ceilalti.
Imi doresc doar ca in aceste 1.460 de zile sa nu fi uitat cine si cum sunt eu, de fapt. Imi doresc sa nu ma fi obisnuit cu acest Catalin-Cedric. Imi este asa de dor de mine! Si, daca nu chiar de azi, imi doresc sa redevin curand Catalin-Cedric.
Sunt atat de fericit ca unul din lucrurile pe care le-am iubit in facultate, si anume “IUS EST ARS BONI ET AEQUI” este, inca o data, adevarat....